La Edi Cule

Copil fiind, am mers la înmormântările bunicilor. De fiecare dată, indiferent de anotimp, aceste triste evenimente erau însoțite de vreme frumoasă. În acele momente trăiam un fel de bucurie și înviorare pe care nu încercam și nici nu vroiam să mi le explic. Mult mai târziu, am găsit un argument pentru acest ciudat comportament al meu – la nivel subconștient trăiam bucuria ancestrală a dacilor, care își petreceau semenii la cele veșnice convinși fiind că aceștia trec dincolo pentru a trăi o eternitate în bucurii necunoscute condiției telurice a vieții.

Asistam la petrecerea acelor oameni dragi mie pe ultimul drum, însă eram convins că ei rămân în anturajul meu, într-o formă sau alta. Sigur era vorba de socoteli metafizice rudimentare, dar care totuși aveau în ele un sâmbure de adevăr.

Mai târziu, toate aceste concluzii își găseau sprijinul în convingerile mele creștine, din momentul în care reușisem să înțeleg învățătura hrisitcă în afara superficialităților (care nu pot fi înlocuite de altfel) cu care este alimentat un copil atunci când i se vorbește despre religie.

Acum văd moartea ca o trecere iminentă și mă sperie din două motive – pentru că nu știu cum va fi apreciată dincolo viața mea pământească și din cauza procesului însăși (sincer să fiu, mă cam trec fiorii atunci când mă gândesc că aș putea fi făcut terci de vreo piatră căzută din zid, sau că aș muri în convulsii înecat cu o bucată de pâine). În rest, aștept lepădarea de trup ca pe unul dintre cele mai importante evenimente din viața mea. Logic ar fi, ca în primul rând această nerăbdare să fie determinată de dorința de a moșteni Raiul, însă sunt mânat înainte de toate de un sentiment mult mai mărunt – curiozitatea.

Sunt curios “de moarte” să văd cum e dincolo, aveam momente când noaptea, mă trezeam brusc din somn cu o dorință sălbatică de a muri, de a vedea măcar pentru o clipă veșnicia. Nu vreau să credeți că m-a săturat de perioada măsurabilă în timp a vieții – existența pe pământ mi se pare destul de nostimă în încercările ei disperate dar constante de a-și da importanță, mi se asociază cu un copil care vrea din toată ființa sa să se comporte ca un om matur. Nu v-ați surpins niciodată zâmbind, sau chiar râzând în hohote asistând la asemenea scene? O mare parte dintre noi chiar au și încurajat micuții în sforțările lor, pentru a-și prelungi buna dispoziție. Dar chiar și așa, orice glumă, oricât de bună nu ar fi ea, rămâne un stimulent pentru râs și doar arare ori are vreo încărcătură moralicească. De asta gândul la moarte nu m-a părăsit niciodată, însă, cum ziceam, nu doresc să grăbesc evenimentele, gândul la suicid l-am exclus din start, pentru că în asemenea caz nemurirea mea va fi una pătată de nesăbuință.

Pe lângă frica naturală a procesului trecerii, mai am o frământare – nu știu care cuvinte să le aleg pentru a-mi fi ulitimile: să-mi cer iertare de la Dumnezeu, de la părinți, să spun că-mi iubesc țara sau femeia? Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că o să-mi cer iertare de la Dumnezeu, pentru că reputația mea în fața Lui nu este din cele exemplare și pentru că de asta depinde existența mea atemporală. În ceea ce îi privește pe părinți, țara și femeia, le voi lăsa mărturii în scris despre sentimentele pe care le port și unde mai dai că moartea fizică nu presupune și moartea atașamentului pentru niște oameni, locuri, sau idei, cel puțin sper că așa este.

Nu-mi place calmul de care sunt stăpânit, ar putea fi unul prevestitor de furtuni. De ce nu pot să mă isterizez, să cad în genunchi, să cerșesc îndurarea, adică să mă comport firesc, ca orice alt nefericit ce are bătăile inimii numărate? Mă comport nenatural pentru că sunt pe cale de a-mi vedea visul cu ochii și acest sentiment mă paralizează, măreția momentului mă împiedică să fiu mărunt în acțiuni și în cuvinte.

Acum mă simt ca un om care părăsește un loc pe care l-a urât, dar care totuși i-a fost adăpost pentru mult timp – sunt melancolic, dar nu regret plecarea.

Soarele răsare printre valurile de ceață. Apele curg mai departe liniștite. Îmi aud vizitiii cum urcă scările. Cu sau fără voia mea, e ultima dată când văd răsăritul de jos.

N. C.

Şapte sute de zile

Stătea aşezată pe pervaz, goală, frumoasă şi nemişcată. Unica dovadă a faptului că în faţa mea şedea o fiinţă vie, era faptul că din când în când, briza de august îi răvăşea părul negru, tuns franţuzeşte şi fumul de ţigară ce se ridica plictisit spre tavan. În rest, o statuie, albă şi graţioasă, dar rece, care mă lăsa indiferentă să-i admir spatele încordat şi alb.

O priveam aşa poate de zece minute, poate de un ceas, sau poate de o întreagă eră glaciară. Ştiam că e supărată şi că ar trebui să-i vorbesc, însă stăpânit de un criminal egoism nu încetam să-i intru cu privirea sub piele, să o sfâşii şi să văd cum îi bate inima, sperând că încă pentru mine.

A trecut ceva timp, soarele a apus şi a mai ascuns din mizeria Chişinăului, eram tot acolo, trântit în pat, cu o ţigară neaprinsă între dinţi, urmărindu-i umbra pe perete – a căutat ceva agitată în poşetă, după care i-a sunat probabil unei prietene pentru că a râs mărunt de mai multe ori, a felicitat-o cu nu ştiu ce avansare, şi la finalul convorbirii i-a promis interlocutoarei sale că săptămâna asta se vor vedea neapărat.

În tot acest timp stăteam în bârlogul meu şi o urmăream cu privirea, pe parcursul celor doi ani de când eram împreună nu se schimbase practic deloc. Aceiaşi ochi mari şi verzi, care transmiteau unde hipnotice, acelaşi buze conturate natural, acelaşi gât fin, aceiaşi sâni fermi, aceleaşi picioare zvelte.

Când am cunoscut-o, în una din bibliotecile oraşului, m-a uimit prin frumuseţea ei calmă şi naturală, nimic ţipător, nimic excesiv – un etalon al creaţiei. De erudiţia şi de educaţia ei aleasă aveam să mă conving mai târziu, însă atunci, când am surprins-o citind aparent distrată un tratat de drept, am fost atât de cutremurat, dacă nu chiar şocat de prezenţa ei fizică, încât îmi era absolut indiferent dacă avea un IQ sub 50. Poate că acest lucru sună animalic acum, ai putea să mă acuzi că în acele momente eram ghidat de cele mai banale instincte ale cărnii, însă nu era deloc aşa. Dacă nu eram creştin, puteam să jur că e descendentă din zei şi zeiţe – era prea frumoasă şi prea conştientă de această calitate a sa.

Totul ce s-a întâmplat mai apoi s-a derulat foarte repede şi demenţial, prima ieşire la cafea, discuţii banale, plimbări nocturne prin oraş, multă dragoste trupească, certuri, acuzaţii, despărţiri, împăcări, îmbrăţişări, iar multă dragoste.

Trebuie să recunosc că eram zgârcit în cuvinte şi fapte, îi arătam foarte rar cât de mult o iubesc, pentru că sentimentul acesta era atât de puternic şi atât de sincer, încât vroiam să-l păstrez numai pentru mine, nu doream ca nici măcar ea să se facă părtaşă la această supremă fericire a mea.

Am petrecut nopţi infinite în această mansardă pierduţi în îmbrăţişări pasionale. Ea îmi şoptea versuri de Păunescu, eu mă limitam la ai citi câteva frânturi din Esenin sau din din Stănescu. Chiar dacă citeam aceste versuri aproape ritualice pe un ton ursuz şi lipsit de intonaţie, eram sincer. Îmi doream ca prin poemele celor doi, să simtă toată imensitatea şi disperarea cu care o iubeam, era unica modalitate de a fi sincer şi în acelaşi timp împăcat cu egoismul meu, dacă mi-a reuşit sau nu, nu mi-a spus niciodată.

Stând bine să mă gândesc, îmi plăcea să o văd tristă, era mai frumoasă şi chiar mai luminoasă. A plâns din cauza mea o singură dată, când prins de frământările mele am ignorat-o pentru aproape două săptămâni, am preferat să dispar atunci pentru că aveam nevoie să cobor cu picioarele pe pământ pentru ceva timp, iar simpla ei prezenţă sau măcar şi glasul auzit în telefon, aveau puterea să mă facă să îmi desfac din nou aripile şi să pierd orice legătură cu cruzimea şi banalitatea vieţii care se zvârcolea spasmatic şi scârbos în jurul meu. Când ne-am revăzut, a plâns şi nu îmi doream să se oprească, vroiam să stea lângă mine şi să plângă o eternitate, pentru că avea cele mai curate lacrimi pe care le-am văzut vreodată, erau de o curăţenie aproape palpabilă. Totuşi am făcut un efort pentru a ieşi din această ciudată beţie şi am liniştit-o, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.

Ne simţeam bine împreună, trăiam fiecare zi ca pe ultima, simţeam că face şi ea acest lucru, de bună voie, de fericire şi teamă. Însă teama ei era nimic pe lângă frica mea, pentru că încă din momentul în care am sărutat-o pentru prima dată eram conştient de faptul că mai devreme sau mai târziu totul se va sfârşi, lumea se va surpa într-un asurzitor zgomot, iar cerul se va acoperi de cea mai neagră şi mai asfixiantă cenuşă. Nu sunt fatalist, însă am fost urmărit de sumbra certitudine a unui iminent sfârşit pe parcursul a doi ani de zile.

Aşa am ajuns în mansardă, nu pot spune că am revenit, pentru că şi eu şi ea eram alţii, străini pentru noi înşine chiar.

Dimineaţa soarele a revenit răutăcios, ca să descopere că peste noapte în încăpere nu se schimbase nimic, ea fuma scrutând zarea, eu mă regăseam răpus de aceiaşi neputinţă de a face ceva logic şi util. De fapt situaţia nu cerea niciun efort din partea mea, toate replicile erau spuse, cortina putea să cadă, tragic şi sobru, odată şi pentru totdeauna.

Căderea nu a întârziat, a plecat grăbită, ca trezită din letargie. Fără cuvinte, a dispărut de parcă nu a existat vreodată, la un moment dat chiar am început să cred că sunt genial de nebun, că şapte sute de zile am iubit o femeie existentă doar în închipuirea mea.

Nu am mai văzut-o de atunci, nu cred că o voi mai vedea de azi înainte, mă îndoiesc că Cerul este dispus pentru o asemenea favoare.

***

De patru sau cinci zile călătoresc cu trenul, nu ştiu unde sunt, în Est sau în Vest, am ales să fac o lungă călătorie sihastră, poate pentru a mă regăsi, poate pentru a-ţi scrie rândurile astea ca într-un final să-ţi spun că s-a întâmplat ceea ce părea să fie imposibil şi inadmisibil – tu ai depăşit-o pe ea, din toate punctele de vedere şi m-ai făcut să-mi dau seama că sentimentele pentru o zeiţă poate fi uitată mult mai uşor decât pentru tine, frumoasă muritoare.

N. C.