La Edi Cule

Copil fiind, am mers la înmormântările bunicilor. De fiecare dată, indiferent de anotimp, aceste triste evenimente erau însoțite de vreme frumoasă. În acele momente trăiam un fel de bucurie și înviorare pe care nu încercam și nici nu vroiam să mi le explic. Mult mai târziu, am găsit un argument pentru acest ciudat comportament al meu – la nivel subconștient trăiam bucuria ancestrală a dacilor, care își petreceau semenii la cele veșnice convinși fiind că aceștia trec dincolo pentru a trăi o eternitate în bucurii necunoscute condiției telurice a vieții.

Asistam la petrecerea acelor oameni dragi mie pe ultimul drum, însă eram convins că ei rămân în anturajul meu, într-o formă sau alta. Sigur era vorba de socoteli metafizice rudimentare, dar care totuși aveau în ele un sâmbure de adevăr.

Mai târziu, toate aceste concluzii își găseau sprijinul în convingerile mele creștine, din momentul în care reușisem să înțeleg învățătura hrisitcă în afara superficialităților (care nu pot fi înlocuite de altfel) cu care este alimentat un copil atunci când i se vorbește despre religie.

Acum văd moartea ca o trecere iminentă și mă sperie din două motive – pentru că nu știu cum va fi apreciată dincolo viața mea pământească și din cauza procesului însăși (sincer să fiu, mă cam trec fiorii atunci când mă gândesc că aș putea fi făcut terci de vreo piatră căzută din zid, sau că aș muri în convulsii înecat cu o bucată de pâine). În rest, aștept lepădarea de trup ca pe unul dintre cele mai importante evenimente din viața mea. Logic ar fi, ca în primul rând această nerăbdare să fie determinată de dorința de a moșteni Raiul, însă sunt mânat înainte de toate de un sentiment mult mai mărunt – curiozitatea.

Sunt curios “de moarte” să văd cum e dincolo, aveam momente când noaptea, mă trezeam brusc din somn cu o dorință sălbatică de a muri, de a vedea măcar pentru o clipă veșnicia. Nu vreau să credeți că m-a săturat de perioada măsurabilă în timp a vieții – existența pe pământ mi se pare destul de nostimă în încercările ei disperate dar constante de a-și da importanță, mi se asociază cu un copil care vrea din toată ființa sa să se comporte ca un om matur. Nu v-ați surpins niciodată zâmbind, sau chiar râzând în hohote asistând la asemenea scene? O mare parte dintre noi chiar au și încurajat micuții în sforțările lor, pentru a-și prelungi buna dispoziție. Dar chiar și așa, orice glumă, oricât de bună nu ar fi ea, rămâne un stimulent pentru râs și doar arare ori are vreo încărcătură moralicească. De asta gândul la moarte nu m-a părăsit niciodată, însă, cum ziceam, nu doresc să grăbesc evenimentele, gândul la suicid l-am exclus din start, pentru că în asemenea caz nemurirea mea va fi una pătată de nesăbuință.

Pe lângă frica naturală a procesului trecerii, mai am o frământare – nu știu care cuvinte să le aleg pentru a-mi fi ulitimile: să-mi cer iertare de la Dumnezeu, de la părinți, să spun că-mi iubesc țara sau femeia? Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că o să-mi cer iertare de la Dumnezeu, pentru că reputația mea în fața Lui nu este din cele exemplare și pentru că de asta depinde existența mea atemporală. În ceea ce îi privește pe părinți, țara și femeia, le voi lăsa mărturii în scris despre sentimentele pe care le port și unde mai dai că moartea fizică nu presupune și moartea atașamentului pentru niște oameni, locuri, sau idei, cel puțin sper că așa este.

Nu-mi place calmul de care sunt stăpânit, ar putea fi unul prevestitor de furtuni. De ce nu pot să mă isterizez, să cad în genunchi, să cerșesc îndurarea, adică să mă comport firesc, ca orice alt nefericit ce are bătăile inimii numărate? Mă comport nenatural pentru că sunt pe cale de a-mi vedea visul cu ochii și acest sentiment mă paralizează, măreția momentului mă împiedică să fiu mărunt în acțiuni și în cuvinte.

Acum mă simt ca un om care părăsește un loc pe care l-a urât, dar care totuși i-a fost adăpost pentru mult timp – sunt melancolic, dar nu regret plecarea.

Soarele răsare printre valurile de ceață. Apele curg mai departe liniștite. Îmi aud vizitiii cum urcă scările. Cu sau fără voia mea, e ultima dată când văd răsăritul de jos.

N. C.