Şapte sute de zile

Stătea aşezată pe pervaz, goală, frumoasă şi nemişcată. Unica dovadă a faptului că în faţa mea şedea o fiinţă vie, era faptul că din când în când, briza de august îi răvăşea părul negru, tuns franţuzeşte şi fumul de ţigară ce se ridica plictisit spre tavan. În rest, o statuie, albă şi graţioasă, dar rece, care mă lăsa indiferentă să-i admir spatele încordat şi alb.

O priveam aşa poate de zece minute, poate de un ceas, sau poate de o întreagă eră glaciară. Ştiam că e supărată şi că ar trebui să-i vorbesc, însă stăpânit de un criminal egoism nu încetam să-i intru cu privirea sub piele, să o sfâşii şi să văd cum îi bate inima, sperând că încă pentru mine.

A trecut ceva timp, soarele a apus şi a mai ascuns din mizeria Chişinăului, eram tot acolo, trântit în pat, cu o ţigară neaprinsă între dinţi, urmărindu-i umbra pe perete – a căutat ceva agitată în poşetă, după care i-a sunat probabil unei prietene pentru că a râs mărunt de mai multe ori, a felicitat-o cu nu ştiu ce avansare, şi la finalul convorbirii i-a promis interlocutoarei sale că săptămâna asta se vor vedea neapărat.

În tot acest timp stăteam în bârlogul meu şi o urmăream cu privirea, pe parcursul celor doi ani de când eram împreună nu se schimbase practic deloc. Aceiaşi ochi mari şi verzi, care transmiteau unde hipnotice, acelaşi buze conturate natural, acelaşi gât fin, aceiaşi sâni fermi, aceleaşi picioare zvelte.

Când am cunoscut-o, în una din bibliotecile oraşului, m-a uimit prin frumuseţea ei calmă şi naturală, nimic ţipător, nimic excesiv – un etalon al creaţiei. De erudiţia şi de educaţia ei aleasă aveam să mă conving mai târziu, însă atunci, când am surprins-o citind aparent distrată un tratat de drept, am fost atât de cutremurat, dacă nu chiar şocat de prezenţa ei fizică, încât îmi era absolut indiferent dacă avea un IQ sub 50. Poate că acest lucru sună animalic acum, ai putea să mă acuzi că în acele momente eram ghidat de cele mai banale instincte ale cărnii, însă nu era deloc aşa. Dacă nu eram creştin, puteam să jur că e descendentă din zei şi zeiţe – era prea frumoasă şi prea conştientă de această calitate a sa.

Totul ce s-a întâmplat mai apoi s-a derulat foarte repede şi demenţial, prima ieşire la cafea, discuţii banale, plimbări nocturne prin oraş, multă dragoste trupească, certuri, acuzaţii, despărţiri, împăcări, îmbrăţişări, iar multă dragoste.

Trebuie să recunosc că eram zgârcit în cuvinte şi fapte, îi arătam foarte rar cât de mult o iubesc, pentru că sentimentul acesta era atât de puternic şi atât de sincer, încât vroiam să-l păstrez numai pentru mine, nu doream ca nici măcar ea să se facă părtaşă la această supremă fericire a mea.

Am petrecut nopţi infinite în această mansardă pierduţi în îmbrăţişări pasionale. Ea îmi şoptea versuri de Păunescu, eu mă limitam la ai citi câteva frânturi din Esenin sau din din Stănescu. Chiar dacă citeam aceste versuri aproape ritualice pe un ton ursuz şi lipsit de intonaţie, eram sincer. Îmi doream ca prin poemele celor doi, să simtă toată imensitatea şi disperarea cu care o iubeam, era unica modalitate de a fi sincer şi în acelaşi timp împăcat cu egoismul meu, dacă mi-a reuşit sau nu, nu mi-a spus niciodată.

Stând bine să mă gândesc, îmi plăcea să o văd tristă, era mai frumoasă şi chiar mai luminoasă. A plâns din cauza mea o singură dată, când prins de frământările mele am ignorat-o pentru aproape două săptămâni, am preferat să dispar atunci pentru că aveam nevoie să cobor cu picioarele pe pământ pentru ceva timp, iar simpla ei prezenţă sau măcar şi glasul auzit în telefon, aveau puterea să mă facă să îmi desfac din nou aripile şi să pierd orice legătură cu cruzimea şi banalitatea vieţii care se zvârcolea spasmatic şi scârbos în jurul meu. Când ne-am revăzut, a plâns şi nu îmi doream să se oprească, vroiam să stea lângă mine şi să plângă o eternitate, pentru că avea cele mai curate lacrimi pe care le-am văzut vreodată, erau de o curăţenie aproape palpabilă. Totuşi am făcut un efort pentru a ieşi din această ciudată beţie şi am liniştit-o, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.

Ne simţeam bine împreună, trăiam fiecare zi ca pe ultima, simţeam că face şi ea acest lucru, de bună voie, de fericire şi teamă. Însă teama ei era nimic pe lângă frica mea, pentru că încă din momentul în care am sărutat-o pentru prima dată eram conştient de faptul că mai devreme sau mai târziu totul se va sfârşi, lumea se va surpa într-un asurzitor zgomot, iar cerul se va acoperi de cea mai neagră şi mai asfixiantă cenuşă. Nu sunt fatalist, însă am fost urmărit de sumbra certitudine a unui iminent sfârşit pe parcursul a doi ani de zile.

Aşa am ajuns în mansardă, nu pot spune că am revenit, pentru că şi eu şi ea eram alţii, străini pentru noi înşine chiar.

Dimineaţa soarele a revenit răutăcios, ca să descopere că peste noapte în încăpere nu se schimbase nimic, ea fuma scrutând zarea, eu mă regăseam răpus de aceiaşi neputinţă de a face ceva logic şi util. De fapt situaţia nu cerea niciun efort din partea mea, toate replicile erau spuse, cortina putea să cadă, tragic şi sobru, odată şi pentru totdeauna.

Căderea nu a întârziat, a plecat grăbită, ca trezită din letargie. Fără cuvinte, a dispărut de parcă nu a existat vreodată, la un moment dat chiar am început să cred că sunt genial de nebun, că şapte sute de zile am iubit o femeie existentă doar în închipuirea mea.

Nu am mai văzut-o de atunci, nu cred că o voi mai vedea de azi înainte, mă îndoiesc că Cerul este dispus pentru o asemenea favoare.

***

De patru sau cinci zile călătoresc cu trenul, nu ştiu unde sunt, în Est sau în Vest, am ales să fac o lungă călătorie sihastră, poate pentru a mă regăsi, poate pentru a-ţi scrie rândurile astea ca într-un final să-ţi spun că s-a întâmplat ceea ce părea să fie imposibil şi inadmisibil – tu ai depăşit-o pe ea, din toate punctele de vedere şi m-ai făcut să-mi dau seama că sentimentele pentru o zeiţă poate fi uitată mult mai uşor decât pentru tine, frumoasă muritoare.

N. C.